MissMeMuch

Rup putin " monotonia " postarilor de pana azi ... sper sa nu fiu judecata prea aspru pentru "gandurile" mele ...

" Dragostea mea...Iarta-ma , o iarta-ma , te implor iarta-ma , inselandu-ma pe mine te-am inselat si pe dumneata... a fost un vis,o nalucire,am suferit nespus pentru dumneata ...iarta-ma te conjur iarta-ma....nu te grabi sa ma condamni pentru ca fata de dumneata nu m-am schimbat cu nimic...am spus ca te voi iubi si te iubesc,iti port in suflet poate mai mult decat dragoste...simt cat iti este de greu ,te-am ranit,dar atunci cand iubesti stii bine ,chiar si ranile jignirii se uita repede, iar dumneata ma iubesti . Iti multumesc ,da iti multumesc nespus pentru aceasta dragoste, ea s-a cuibarit in mine ...e ca un vis dulce care nu te paraseste multa vreme dupa ce te-ai trezit. Vei ramane prietenul meu ,fratele meu de totdeauna si cand ne vom vedea imi vei intinde mana nu-i asa? Imi vei intinde mana caci m-ai iertat,nu-i asa? Si ma iubesti ca inainte...O te implor iubeste-ma nu ma parasi ,pentru ca te iubesc atat de mult in clipa aceasta,pentru ca ma simt demna de dragostea dumitale ,pentru ca sper sa o merit ,dragul meu.Dar cum te-as putea tulbura cu ranile mele,o asta niciodata ,NICIODATA. Fie ca bolta instelata a cerului pe sub care calatoresti sa straluceasca de-a pururi limpede,fie ca zambetul tau drag sa fie mereu numai lumina si impacare,fii binecuvantat pentru acea clipa de fericire,de incantare sublima pe care ai daruit-o unei alte inimi , insingurate si recunoscatoare. O clipa doar, o intreaga clipa de incantare sublima,oare nu e deajuns pentru o viata de om?

S-o porti in amintire si s-o iubesti intotdeauna pe-a dumitale M."

Nu am cui sa dedic aceste randuri ...poate unei umbre care imi rasare cateodata in amintire ....

Enigmaticul Ordin al Templierilor, misterele si secretele lui

Distrugerea Sfåntului Mormånt al Måntuitorului in 1009, din ordinul califului al-Hakim, a consternat Europa crestina, preocupata mai degraba de disputele interne dintre Occident si Bizant, care avea sa duca la Marea Schisma din 1054, cånd Biserica Crestina se separa in Catolicism si Ortodoxie. Pe fundalul ascensiunii Islamului, in 1096, Papa Urban al II-lea tine un discurs in cadrul Consiliului de la Clermont, care constituie, practic, inceputul Primei Cruciade, un razboi sfânt care avea misiunea de a elibera Locurile Sfinte ale crestinismului de ocupatia islamica, dar si un pelerinaj prin insasi destinatia sa. Dupa trei ani, Ierusalimul este cucerit si se intemeiaza un stat crestin, «Regatul de Ierusalim», care avea ca scop protejarea Locurilor Sfinte. In acest context istoric, Ordinul infiintat de Hugues de Paynes in 1118 isi stabileste sediul si locuinta, cu acordul regelui Baudouin al II-lea al Ierusalimului, in zona cea mai incarcata de sacralitate a Orasului Sfånt: pe locul vechiului Templu al lui Solomon (din care mai ramasesera, in subsol, doar vestitele «Grajduri ale lui Solomn»), de la care isi ia si numele. De atunci si påna astazi, pentru multi, Ordinul Templierilor a constituit o enigma, in jurul lui tesåndu-se legende si mistere. Foarte multe mistere.

Se spune, si descoperirile din anii ’60 ai secolului trecut au confirmat acest lucru, ca grupul celor noua cavaleri care au locuit noua ani pe ruinele vechiului Templu au executat o misiune arheologica secreta in subteranele edificiului. Unii cercetatori sustin ca ei ar fi cautat Arca aliantei, Graalul, moaste de sfinti sau manuscrise secrete, dar nu se stie precis ce au gasit.

Sf. Ioan Botezatorul si misteriosul cult al capului taiat

Sunt cercetatori care sustin ca, de fapt, cavalerii ar fi practicat in taina, in mod simbolic, un „cult al capului taiat“. Adica s-ar fi inchinat la idoli. Aceasta acuzatie este mentionata si in actul de punere sub acuzatie, redactat inainte de arestarea templierilor din Franta, in 1307.
Pentru altii, nu ar fi fost vorba despre idolatrie, ci despre venerarea unor moaste. S-a vorbit in acest context de capul Sfantului Ioan Botezatorul.
Cei care sustin ipoteza cultului capului taiat aduc ca proba materiala un cap de femeie din aur, gol pe dinauntru, continand un craniu de fetita, invelit intr-o stofa rosie, pe care era cusuta o eticheta ce purta o inscriptie ciudata in latina: « Caput LVIII m » (« Cap 58 m »), confiscata la templul din Paris in timpul marii descinderi din 1307.
Intr-o depozitie facuta la 1 martie 1311, Antoine Sycus de Vercellis, un notar apostolic si imperial, declarase in fata comisiei de ancheta ca, in perioada in care fusese in serviciul templierilor auzise in cetatea Sidonului ca, pe vremuri, un nobil ce iubise cu pasiune o doamna din Armenia o posedase pe aceasta dupa ce murise. Atunci nobilul auzise o voce care-i spunea sa revina la momentul nasterii, „caci vei gasi un cap pe care l-ai procreat“. La termenul fixat, acel cap ar fi fost gasit intre picioarele defunctei. Aceeasi voce i-ar fi spus: „Pastreaza bine acest cap, de la el iti vor veni toate bogatiile in viitor“. Din aceasta poveste, notarul a tras concluzia ca templierii facusera un pact cu diavolul si ca se convertisera la Islamism.

Enigmaticul Baphomet si declaratia lui Pierre de Palude

In zilele noastre, idolul caruia i s-ar fi inchinat templierii in intrunirile lor este identificat in mod curent cu „Baphomet“.
In legatura cu acest idol au fost emise doar ipoteze privind etimologia numelui, fara insa ca vreuna dintre ele sa intruneasca prea multe sufragii. Nu trebuie scapat din vedere un fapt semnificativ: nici unul dintre acuzatorii Ordinului nu a pomenit de acest idol. A facut-o doar un singur acuzat, care provenea din sudul Frantei, din tinutul numit Occitania, unde Mahomed este numit Baphomet, iar moscheei i se spune „baphomeria“. Atunci cand cavalerul in cauza marturisea ca templierii se inchinau enigmaticului Baphomet nu avea in vedere un idol, cum s-a interpretat, ci respectivul acuza membrii Ordinului ca ar fi trecut in taina la Islam. O aberatie, dupa cum sustin cercetatorii, deoarece aceasta formulare ar fi fost facuta sub tortura.
Cuvantul „Baphomet“ a trecut in posteritate, iar capul magic pe care templierii se pesupune ca-l proslaveau este numit, curent, Baphomet, cuvant care este o simpla deformare occitana a numelui lui Mahomed.
Ideea confirma faptul ca in Occident orice crestin al vremii credea ca musulmanii erau idolatri.
In 1310, un predicator dominican, Pierre de Palude, a declarat sub juramant ca el auzise spunandu-se ca Hugues de Payns si Godefroy de Saint-Omer, primii doi cavaleri al Templului, se daruisera diavolului.

Templierii si Giulgiul din Torino

Despre templieri se crede ca ar fi detinut si celebrul Giulgiu din Torino, in care fusese invelit Iisus Hristos, coborat de pe cruce, in structura caruia ramasese amprenta trupului si chipului Mantuitorului. Aceasta relicva ar fi intrat in posesia templierilor in 1204, cand acestia au ajuns la Constantinopol, in timpul Cruciadei a IV-a. Ei l-ar fi adus in Europa, probabil la Templul din Paris. Pana la caderea Ordinului, Giulgiul nu a fost niciodata expus. El a aparut la vedere in 1357, in biserica din Lirey, fiind aratat de catre proprietarul sau, seniorul Geoffreoy de Charny, membru al familie celui care l-a secondat pe Marele Maestru, Jacques de Molay, in sustinerea nevinovatiei Ordinului, pierind impreuna cu el pe rug.
Unii cercetatori pun in conexiune „idolul“, a carui existenta o recunoscusera mai multi templieri, cu chipul de pe Giulgiu. Cu alte cuvinte, cavalerii s-ar fi inchinat chipului lui Iisus Hristos, dupa cum sustine cercetatorul american Ian Wilson.

O ipoteza tulburatoare: Templierii au descoperit primii America!

Este bine stiut ca Ordinul Cavalerilor Templieri a beneficiat de foarte multi bani lichizi, in principal de moneda de argint, fapt de neinteles pentru unii, in conditiile in care moneda respectiva era o raritate in Europa, deoarece vechile mine de argint fusesera secatuite demult. Atunci, de unde o asa mare cantitate de moneda din acest material, de vreme ce zacamintele din Rusia si Germania de astazi nu fusesera inca descoperite, iar in Orient argintul era mai scump decat aurul? De unde provenea argintul scos de templieri pe piata?
Desi pare straniu, s-a emis ipoteza ca templierii aveau cunostinta de existenta continetului american si aduceau de acolo argintul.
Astazi nu mai este o noutate faptul ca vastul continent american fusese, fara indoiala, descoperit inainte de Cristofor Columb. Louis Charpentier spune intr-una dintre lucrarile sale ca templierii navigau pana in Mexic, imbarcandu-se, in acest scop, in portul La Rochelle. Iar Jacques de Mahieu sustine ca celebra capetenie locala Montezuma, „imparatul cu barba blonda“, care l-a primit pe cuceritorul Hernan Cortez, dupa cucerirea tarii sale de catre spanioli, era urmasul unor europeni sositi cu mai mult timp in urma, insotiti de un mare senior. Aceasta ar explica cuvintele lui Montezuma, in momentul in care il intalneste pe Cortez: „Noi am sperat intotdeauna si am fost convinsi ca aceia de dincolo vor veni sa ne conduca si sa ne porunceasca, iar eu cred ca voi sunteti aceia, dat fiind locul din care veniti“.
Un studiu recent al unor texte medievale a permis cercetatorilor sa concluzioneze ca sfantul Brandan ar fi traversat Atlanticul si ar fi atins coastele Americii in jurul anilor 540-550.
In volumul Templierii, Michel Lamy, analizand toate aceste ipoteze, spune si el ca „indigenii asteptau intr-adevar intoarcerea albilor barbosi, imbracati in armuri si calare, venind pe corabii care aduceau mai mult sau mai putin cu cele spaniole“.

Cavalerii Templieri au profesat doctrina numerelor

Ceea ce unii specialisti in istoria templierilor numesc „curioziate“, pare a fi ceva mai mult de-atat. Ne referim la faptul ca anumite numere se regasesc constant in actiunile Ordinului, ceea ce inseamna ca au existat „numere ale Templului“, ba chiar ca templierii au profesat in secret doctrina numerelor.
Primul dintre „numerele Templului“ este 2. Doi cavaleri au fondat Ordinul si sunt infatisati impreuna pe un singur cal, pe sigiliu. Simbolistica cifrei ar insemna ca doua sunt naturile lui Iisus Hristos; ingerul din Apocalipsa pune doi martori sa prooroceasca, acestia fiind doi maslini si doua sfesnice.
Al doilea numar este 7 si este numarul Creatiei. Sapte sunt starile materiei, gradele de cunoastere sau etapele evolutiei, numarul anilor in care Solomon a construit Templul, iar in Vechiul Testament aceasta cifra este pomenita de 77 de ori.
Al treilea numar este 9, numarul etern al nemuririi, al perfectiunii, al treptelor scarii filozofilor, al cerurilor in care locuiesc ingerii, al lunilor cat copilul sta in pantecele mamei. Iisus s-a aratat ucenicilor, dupa Inviere, de noua ori. Au existat noua cavaleri, care au trait pe ruinele Templului lui Solomon noua ani; Ordinul avea noua provincii si noua mii de comanderii. Regula templiera era structurata in 72 de capitole, adica noua (7+2), numarul pacatelor pentru excludere din Ordin era tot noua, grupurile de cavaleri care cer sa fie ascultati ca aparatori ai Ordinului in timpul procesului sunt tot noua, adica 54 (5+4), respectiv 72 (7+2), anul din secolul fondarii Ordinului (1118) este 18, adica noua (1+8), anul recunoasterii Ordinului (1127) este 27, adica tot noua (2+7).
Alte numere ale Templului sunt 13 si 22. Primul reprezinta in Tarot moartea, adica numarul de trecere, iar cel de-al doilea, numarul devenirii, intregimea. Numarul Marilor Maestri ai Templului este 22, iar intrarea in Ordin se facea la 22 de ani.
Evenimentele importante din viata Ordinului evoca, obsesiv, aceleasi numere ale Templului. Iata un singur exemplu: intre arestarea si executarea Marelui Maestru au trecut 7 ani: 13 octombrie 1307 este data arestarii. Deci, o data cifra 13; 1307 este 11, adica 2 (1+1). La 18 octombrie au inceput interogatoriile; 18 este 9, adica 1+8 etc. Pana si moartea pe rug a lui Jacques de Molay are legatura cu numerele Templului. Marele Maestru a fost ars pe rug la 11 martie 1314. Adica 11 (1+1) este 2, iar 1314 este 9 (1+3+1+4) !
De aici, s-a tras concluzia stupefianta ca Ordinul insusi a planificat si programat respectivele evenimente !

Uriasa avere a Cavalerilor Templieri a fost acumulata in urma unor afaceri si operatiuni bancare de succes

Cambia, marea inventie a Templului, imbogateste Ordinul

In anul 1127, Marele Maestru Hugues de Payens, impreuna cu alti patru cavaleri ai Ordinului, a plecat din Tara Sfånta pentru a participa la Conciliul bisericesc de la Troyes, unde urma sa pledeze pentru recunoasterea Ordinului. Acesta era motivul oficial. Dar venirea celor cinci cavaleri in Europa mai avea un scop: organizarea unui adevarat turnau pentru obtinerea unor donatii importante pentru Ordin, ceea ce avea sa se si intåmple. Fiecare dintre cei cinci cavaleri a apucat pe o alta ruta, fiind primiti in fiecare oras cu resedinta seniorala cu toate onorurile, ca mare speranta a crestinismului dezrobitor, acordåndu-li-se mari sume de bani, dar si domenii, mosii, case, paduri ori iazuri. Cu timpul, templierii au dezvoltat afacerile proprii, le-au eficientizat, ba chiar le-au revolutionat, inventånd operatiuni bancare care sunt valabile si astazi.

Asa se face ca peste noapte Ordinul a devenit unul dintre cei mari mari bogatasi din Europa. Deja uriasa, bogatia avea sa se mareasca an de an, ciclul donatiilor incetand doar la momentul caderii Ordinului.
Trebuie insa spus ca averea templierilor nu era egala cu ceea ce ei primisera din donatii. Uriasele bogatii se acumulau, in primul rand din preocuparea neintrerupta a Templului de a spori si a inzeci ceea ce primise de la donatori. Astfel, mosiile Ordinului erau exploatate cel mai eficient cu putinta si ele produceau exemplar, trimitand semnificative venituri in vistieria Templului.

Carausia, securitatea si flerul au asigurat inzecirea averilor

Templierii desfasurau o foarte importanta activitate comerciala, extrem de rentabila, daca ne gandim ca ei asigurau transportul pe mare al marfurilor proprii.
Ordinul dezvoltase o flota atat de mare, incat isi permitea nu numai sa transporte propriile marfuri, ci si sa realizeze carausie pentru alti negustori, de toate categoriile, interesati de transporturi de mare siguranta.
Acest aspect era de fapt marele avantaj pentru negustori, in colaborarea lor cu templierii: paza militara asigurata de ei era o garantie.
Printre clientii templierilor s-au numarat si regii Frantei si ai Angliei, spre exemplu, care si-au incredintat tezaurele fortaretelor templiere de la Paris sau de la Londra, unde valorile in cauza erau mai in siguranta decat in fortaretele regale. Iar asupra cinstei si seriozitatii pastratorilor nu plana nici un dubiu.

Pelerinajele au impulsionat activitatea bancara

Fara indoiala, cea mai spectaculoasa activitate din care Templul producea bani era cea bancara. Fortaretele Ordinului erau adevarate banci in care se depozitau valori si bani, astfel ca templierii detineau permanent un urias capital.
Atat de profitabila activitate bancara aparuse ca urmare a numeroaselor pelerinaje care se faceau in Tara Sfanta. Numerosi suverani, mari seniori, dar si pelerini de rand luasera obiceiul de a incredinta Templului spre pastrare ceea ce aveau mai de pret in momentul in care se imbarcau pentru Tara Sfanta sau daca calatoreau spre o alta destinatie indepartata.
Din aceasta categorie de pelerini a facut parte si Pierre de Sarrasin care, in 1220, a incredintat o suma importanta Templului, cu instructiuni precise de a da banii mostenitorilor sai daca nu s-ar mai fi intors din pelerinajul la Santiago de Compostella.
Amintim apoi de Regele Angliei, Henric al III-lea, care, atunci cand a plecat la razboi impotriva lui Simon de Montfort, a incredintat bijuteriile cumnatei sale Marguerite de France Templului din Paris.
Pentru ca detineau case infiintate pe intregul parcurs din bazinul mediteranean, templierii acordau si imprumuturi. Devenea astfel foarte simplu sa puna la dispozitia cruciatilor aflati in Tara Sfanta diverse sume de bani, care erau rambursate mai tarziu in Occident. Dar,la cuferele Ordinului apelau personaje de toate rangurile.
Seriozitatea activitatii bancare a templierilor este dovedita de o scrisoare a regelui Frantei Ludovic al VII-lea, care ii cerea sfetnicului si regentului sau Suger sa restituie prompt 2.000 de marci de argint Templului de la care regele se imprumutase.

Capitalul care circula, dobånzile si politele in alb

Uriasul capital al templierilor era gandit sa circule, nu sa zaca in banci. Veniturile dintr-o asemenea activitate proveneau din dobanda perceputa la imprumut.
In cazul unor regi sau mari seniori nu se percepeau dobanzi, dar castigul Ordinului nu era mai mic, caci el isi crea astfel o mare autoritate asupra beneficiarului respectiv, ceea ce era o adevarata „ polita in alb „.
Pentru conditiile de transport ale vremii era foarte important faptul ca prin Ordin se putea trimite bani.
In cartea sa „Istoria secreta a Ordinului templier“, Laurent de Vargas spune ca „reteau de asezari de care dispunea Ordinul favorizeaza operatiile de plata in toata lumea crestina. Astfel, regele Angliei isi plateste functionarii in Aquitania, trimite fonduri contelui Flandrei sau face o donatie contelui d’Auvergne. Inocentiu al III-lea trimite o mie de livre din Provins Patriarhului Ierusalimului, in 1208. Cand in anul 1274, Papa Grigore al X-lea imprumuta 15.000 de marci de argint de la negustori, templierii sunt aceia care ramburseaza suma. Cei mai buni clienti ai Ordinului au un cont deschis pe numele lor. Sfantul Parinte, cand primeste redeventa, tot la ei depune sumele incasate“.

Reteaua templiera si protectia militara infrång concurenta

Este bine stiut faptul ca inainte de impunerea internationala a templierilor, pe piata de capital existau celebrii bancheri lombarzi si toscani care detineau banci proprii la Paris, la Londra si in alte centre importante. Ei incercau sa dea solutii pentru nevoia de circulatie a capitalului in epoca. Reteaua lor bancara nu se putea insa compara sub nici un aspect cu reteaua templiera. Mai intai, pentru ca prezentele templiere in Europa Occidentala, prin miile de comanderii, erau mult mai pregnante. Apoi, pentru ca orice centru bancar templier se bucura de protectie militara, dat fiind functia militar-calugareasca, definitorie pentru Ordin.
Dar fara extraordinara organizare si inegalabila rapandire a centrelor templiere in Europa, eficienta Templului s-a datorat si introducerii unor inventii extrem de spectaculoase in domeniul bancar.

Cambia, o inventie templiera valabila si astazi

Printre inventiile bancare ale Ordinului Templierilor se numara cambia sau biletul de plata la ordin, care sunt in uz si astazi. Aceste inventii aveau rolul de a-i oferi siguranta aceluia care trebuia sa ajunga pe alte meleaguri cu sume importante de bani la el. O asemenea tentativa, fiind, de altfel, aproape imposibila, caci nesiguranta drumurilor era totala.
Iata ce spune Laurent de Vargas in lucrarea sa „Istoria secreta a Ordinului templier“, despre aceste inventii bancare :
„Marea inventie a Templului este cambia (scrisoare de schimb de active). Gratie acesteia, platile devin mult mai usoare si schimburile se multiplica.
Principiul este in acelasi timp ingenios si simplu: un pelerin care se duce pe Pamantul Sfant depune la Templul din Paris suma de o suta de livre. I se da in schimb o scrisoare redactata intr-un cod secret, stiut numai de comandantii comanderiilor. Aceasta scrisoare este emisa pe numele sau. Daca ii este furata, ea nu va putea fi folosita de hot. Practic, riscul de furt nu exista. In schimbul acestei scrisori, pelerinul poate sa retraga o suta de livre la Templul din Ierusalim. El poate astfel calatori fara teama de-a starni lacomia hotilor.
Mijlocul de plata este foarte comod. Sa detaliem exemplul luat: pelerinul nostru se va imbarca in Proventa.
El are ceva bani numerar asupra lui. Sa ne imaginam ca mai are nevoie de zece livre la Marsilia. In schimbul scrisorii sale, comandamentul Templului de aici ii da zece livre si o noua scrisoare de nouazeci de livre. Deci, el poate dispune de banii sai pe masura nevoilor sale.
Mai mult, templierii ii usureaza sarcina, furnizandu-i banii in moneda tarii respective. Daca ar fi avut o suta de livre pariziene, ar fi trebuit sa schimbe la Ierusalim in moneda din zona respectiva si tot asa mereu in drumul sau, in fiecare loc in care ar fi trebuit sa faca o cheltuiala. Ordinul, in schimbul scrisorii, ii da bani gheata utilizabili in acel loc.
Templul se pune de asemenea in serviciul platilor periodice. Ludovic al IX-lea constituise, in 1260, in folosul celui mai mare spital din Paris, o renta de zece livre pariziene si, in 1270, o alta de treizeci de livre, in folosul orbilor din Paris. Amandoua trebuie sa fie varsate anual de Templu. In 1277, Filip al III-lea cel Indraznet atribuie fratelui sau Robert de Clermont o renta viagera de patru mii de livre de Tours, a caror plata este asigurata de Ordin. Cand, in anul 1286, Filip al IV-lea cel Frumos cumpara Comitatul pentru Jeanne de Chatillon, el efectueaza plata sub forma unei rente de trei mii de livre de Tours, care va fi varsata de catre Templu“.

Batalia cu mamelucii si lovitura de gratie a lui Filip cel Frumos

Spectaculoasa dezvoltare si extindere a Ordinului Templierilor avea sa cunoasca insa o cadere dramatica. Spre sfarsitul secolului al XIII-lea, asupra stapanirii crestinilor in Tara Sfanta, redusa deja la cateva cetati si o ingusta fasie pe litoralul Mediteranei, se strangeau nori negri. Mamelucii din Egipt, ca port-stindard al lumii islamice, impreuna cu sultanii lor, decisesera sa alunge ultimele ramasite ale statului cruciat.
La 1291, ei au asediat Acra, capitala minuscului stat crestin Palestina. Desi conducerea trupelor reunite ale regelui Ierusalimului, templierilor, ospitalierilor si celorlalte ordine fusesera incredintata Marelui Maestru Templier, batalia a fost pierduta de crestini. A urmat un carnagiu nemaiintalnit. Dintre cei cinci sute de templieri au scapat doar zece.
Prin aceasta batalie, stapanirea crestina in Tara Sfanta lua sfarsit. Dupa acest an, afara de pierderile umane, Ordinul pierdea insasi ratiunea existentei sale: asigurarea pazei pelerinilor in drum spre lacasurile din Tara Sfanta.
Desi ideea de cruciada, de revansa crestina, nu disparuse definitiv, accentul s-a mutat de pe actiune pe discutii sterile, propunandu-se chiar o unificare a tuturor ordinelor militar-religioase. Acesta a fost momentul in care regele Filip cel Frumos al Frantei avea sa dea lovitura de gratie Ordinului Templierilor, lovitura pe care o planuise in mare taina cu ani inainte si care avea sa aiba sorti de izbanda.

Clientii cu staif apeleaza la cufarul cu bani al Templului

Printre clientii de seama ai templierilor s-au numarat:Papii Grigore I cel Mare , Honoriu al III-lea, Sigore al X-lea, Honorius al IV-lea, Martin al IV-lea, Inocențiu al III-lea, Inocentius al IV-lea, regii Angliei, Henric al II-lea, Richard Inimă de Leu , Ioan al Angliei, regii Frantei Ludovic al VIII-lea, Filip al II-lea ,Ludovic al IX-lea, Filip al III-lea cel Indaratnic, Filip al IV-lea cel Frumos , regina Blanche a Castiliei, contii Alphonse de Poitiers, Carol Robert de Anjou si Robert III d'Artois, fratii lui Ludovic al IX-lea, contele Robert de Clemont, ultimul fiu al lui Ludovic al IX-lea, ducele de Bourgogne si fiul sau, Ludovic I de Nevers , regina Jeanne de Navarre, sotia lui Filip cel Frumos etc.
Cei mai puternici templieri in aceasta stiinta a banului devin ei insisi vistiernicii regilor sau casierii statelor.

Stiinta a avansat uluitor in ultimele decenii, iar rapiditatea cu care se dezvolta noile tehnologii este socanta. Cu toate acestea exista inca numeroase locuri, personaje si obiecte invaluite intr-un soi de “ceata”.

Mary Celeste

Nava Mary Celeste a fost lansata la apa, pentru prima data, in 1860 in Scotia. Numele original a fost “Amazon”. In primii zece de ani a fost implicata intr-o serie de accidente si a avut mai multi proprietari. In cele din urma a fost cumparata la un targ de nave vechi pentru suma de 3000 de dolari si dupa multe reparatii a fost inregistrata sub numele de “Mary Celeste”. Pe 7 noiembrie 1872, nava a plecat din New York sub co manda lui Benjamin Briggs, la bord aflandu-se sotia si fetita acestuia, dar si un echipaj de 8 oameni. Transporta 1700 de butoaie de alcool nerafinat avand ca destinatie Genova, Italia. Nava a fost descoperita navigand in largul insulelor Azore, in acelasi an, fara oameni la bord, dar perfect functionala. Nu erau urme de atac, insa, toate documentele, in afara de jurnalul de bord, disparusera. La inceputul lui 1873, doua barci de salvare au acostat pe tarmurile Spaniei, intr-una fiind un cadavru si un steag american, in cealalta alte cinci cadavre. S-a presupus ca acestea erau ramasitele echipajului de pe Mary Celeste insa nu au fost identificate niciodata.




Doamna Babuska

In urma analizarii fotografiilor si filmelor din timpul asasinarii lui John F. Kennedy, din 1963, a fost remarcata o femeie misterioasa. Aceasta purta un pardesiu maro, iar pe cap o esarfa (acesta este motivul poreclei pentru ca esarfa semana cu basmaua purtata de batrane in Rusia). Femeia parea sa tina ceva in dreptul fetei, posibil un aparat de fotografiat. “Doamna Babuska”  apare in mai multe fotografii surprinse la locul crimei. Chiar si dupa impuscaturi, cand majoritatea oamenilor a fugit din zona, ea a ramas in acelasi loc (posibil pentru a face poze). In 1970, o femeie pe numele Beverly Oliver s-a prezentat la politie sustinand ca ea este Babuska, insa povestea sa avea foarte multe neconcordante si a fost considerata o escroaca. Nici pana astazi nu se stie cine a fost aceasta Babuska sau ce facea acolo



Zumzetul din Tao

Asa-numitul “zumzet din Tao” (taos hum) este un sunet care se aude de obicei in zone cu foarte multa liniste, unde unii oameni percep un soi de huruit usor sau sunete de motor diesel la distanta. Fenomenul a primit numele de “zumzetul Taos” dupa regiunea din Mexic unde a fost auzit pentru prima data la inceputul anilor ‘90. Oamenii de stiinta nu au gasit nici semnale sonore, nici electromagnetice, care sa explice simptomele. Cum sunetele nu pot fi inregistrate de niciun aparat, oamenilor de stiinta le este imposibil sa afle care este cauza. Se crede ca este vorba de unde magnetice foarte puternice, deoarece persoanele sensibile la acestea acuza senzatii de ameteala si greata.

Manuscrisul Voynich

Manuscrisul Voynich este un document din Evul Mediu scris intr-o limba necunoscuta si cu un alfabet care nu a fost inca descifrat. Insa ciudatele ilustratii au alimentat diferite teorii referitoare la originea manuscrisului, la continutul textului si la scopul pentru care fusese scris. Acesta a fost descoperit de anticarul si colectionarul american Wilfrid M. Voynich, in 1912, intr-o vila de langa Roma. O parte din pagini lipseste, ramanand doar 240, dupa cum se vede din numerotarea paginilor. Ilustratiile din carte i-au determinat pe cercetatori sa imparta cartea in mai multe capitole: plante, astronomie, biologie, cosmos, farmaceutica si retete.

Giulgiul din Torino

Giulgiul din Torino , numit de unii crestini Sfantul Giulgiu, este o panza de in, pastrata la capela regala a Catedralei Sfantul Ioan Botezatorul din Torino. Pe acesta se afla imprimata imaginea corpului unui om care prezinta semne de agresiune fizica si, in special, de crucificare. De-a lungul timpului, a generat numeroase controverse intre credinciosii crestini, care il considera o relicva (giulgiul in care a fost invelit Iisus Christos dupa crucificare), si oamenii de stiinta, care cred ca este vorba de un artefact. Testele cu carbon 14 au plasat crearea lui in Evul Mediu, totusi, antropologii spun ca giulgiul nu poate fi datat, deoarece nu este alterat (testele cu carbon sunt realizate pe lucrurile aflate in stare de descompunere).

Jack Spintecatorul

Timp de trei luni, de la sfarsitul lunii august si pana la inceputul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost scena unei serii de crime odioase – inca nerezolvate. Asasinatele se caracterizau printr-o salbaticie nemaiintalnita; fiecare dintre cele cinci victime, prostituate, au fost atacate pe la spate si tuturor li s-a taiat gatul. In patru cazuri, corpurile au fost mutilate si disecate. Numele de “Jack Spintecatorul” a fost preluat dintr-o scrisoare trimisa Agentiei Centrale de stiri din Londra de catre o persoana care pretindea ca este ucigasul. Politia a avut multi suspecti, dar nu a putut aduna suficiente dovezi pentru a condamna pe cineva.

Triunghiul Bermudelor

Triunghiul Bermudelor, cunoscut si sub numele de “Triunghiul Diavolului”, este o zona din Oceanul Atlantic, aproximativ triunghiulara ca forma, cu cele trei colturi localizate de Insulele Bermude, Porto Rico si Fort Lauderdale, Florida. Exista numeroase legende si povesti referitoare la intamplari stranii petrecute in aceasta regiune: disparitii ale unui numar mare de vase si aparate de zbor, activitati paranormale in care legile fizicii sunt efectiv sfidate, multe dintre acestea fiind puse inclusiv pe seama extraterestrilor.




Criminalul Zodiac

Criminalul Zodiac a actionat in nordul Californiei timp de zece luni la sfarsitul anilor ‘60. Primele doua victime ale sale au fost impuscate in zona orasului Benicia. In cea de-a doua serie de crime, de data aceasta la Vallejo, a incercat sa omoare doua persoane insa una dintre ele a supravietuit in mod miraculos, cu toate ca fusese impuscata in cap si gat. Dupa 40 de minute, politia a primit un telefon anonim de la un individ care pretindea ca este asasinul acelor persoane, povestind si despre crimele anterioare. Dupa o luna, trei scrisori au ajuns la redactiile ziarelor din California continand un mesaj codat din care criminalul spunea ca ii vor putea afla numele. Criminalul trimitea in mod regulat scrisori codate politiei prin care acestia aflau unde se afla urmatoarele victime. Politia a avut un suspect, Arthur Leigh Allen, dar probele stranse impotriva acestuia au demonstrat mai degraba contrariul. Pana astazi, crimele Zodiac nu au putut fi elucidate.

Enigmaticul Triunghi al Bermudelor

Fenomenele misterioase care au loc in asa numitul Triunghi al Bermudelor, zona situata intre Florida, Puerto Rico si insulele Bermude, nu mai constituie de multa vreme un subiect tabu pentru oamenii de stiinta. Si totusi, in ciuda numeroaselor teorii emise pana in prezent, enigma disparitiilor continua sa persiste.

Evenimentele inexplicabile care au loc in Triunghiul Bermudelor nu reprezinta o noutate. De fapt, ele au fost semnalate pentru prima oara acum mai bine de 500 de ani, de catre Cristofor Columb, cel care la 11 octombrie 1492 mentiona in jurnalul de bord, teama care cuprinsese echipajul la vederea unor stranii lumini care se miscau la orizont.
Acesta avea sa mai mentioneze si prezenta unor flacari pe cer, precum si dereglarea busolei de la bordul navei amiral, Santa Maria. Initial, oamenii de stiinta au negat cu vehementa existenta unor fenomene necunoscute, pretinzand ca luminile in miscare de la suprafata marii nu ar fi fost altceva decat focurile din canoele indienilor Taino, in timp ce flacarile de pe cer nu reprezentau decat urme lasate de meteoriti. Cu toate acestea, cercetatorii din secolul XX au trebuit sa se recunoasca neputinciosi in fata sutelor de dovezi care semnalau lucruri mai mult decat ciudate.De aceste avenimente bizare s-a preocupat scriitorul american Charles Berlitz, cel care in insemnarile sale, care acopera o perioada de 26 de ani, mentioneaza peste 100 de cazuri de disparitie ale unor vase, avioane sau submarine si a peste 1000 de victime umane, fara ca vreodata sa fi fost recuperat vreun cadavru.

Disparitii inexplicabile

USS Cyclops – este cazul soldat cu cea mai mare pierdere de vieti omenesti inregistrata vreodata in Triunghiul Bermudelor. Vasul cu acelasi nume a disparut fara urma in 1918 impreuna cu echipajul format din 309 membri.

Anita – este numele unui cargou norvegian cu un capacitate de 20.000 tone, care a disparut in 1973. Anita este considerat cel mai mare vas inghitit de apele misterioase.

Freya si Carroll A. Deering – doua vase care au disparut la un interval de aproape 20 de ani, primul in 1902 iar al doilea in 1921. Semnele de intrebare care se ridica asupra acestor doua incidente sunt cu atat mai mari cu cat ambele vase au reaparut la cateva zile de la data disparitiei, plutind in deriva, fara urma de echipaj.

Spray – vasul celebrului capitan Joshua Slocum, primul om care a realizat inconjurul lumii de unul singur, intr-o nava cu panze. Spray a disparut fara urma in 1909, fara ca vreun semnal de alarma sa fi fost transmis. Slocum a fost declarat mort de abia 15 ani mai tarziu, in 1924, in timp ce misterul disparitiei sale nu a fost elucidat nici pana in prezent.

Zborul 19 – este probabil cel mai cunoscut caz din istoria disparitiilor inregistrate in Triunghiul Bermudelor. In 1945, o escadrila formata din cinci avioane americane de lupta si-a gasit sfarsitul in acelasi mod inexplicabil. Inainte ca acestea sa dispara de pe radar, comandantul celor cinci aparate a apucat sa semnaleze ca acele busolelor de bord se rotesc haotic iar apa marii si-a schimbat brusc culoarea devenind alba. Cel de al saselea avion trimis in cautarea lor avea sa dispara in acelasi mod.

Nu mai putin ciudat este si cazul unui avion de pasageri Boeing 727 apartinand companiei National Airlines din Statelor Unite, care a disparut timp de zece minute de pe ecranele radarelor inainte de a ateriza pe aeroportul din Miami. La aterizare, pilotii au declarat ca nu au pierdut niciun moment legatura radio cu turnul de control. Misterul s-a adancit in momentul in care si-au consultat ceasurile si au observat ca acestea ramasesera cu zece minute in urma. La o cercetare mai amanuntita, pilotii au observat ca si ceasurile pasagerile prezentau aceasi anomalie.

Misterul de la Pestera Tausoarelor
 
     
Nisele ciudate
Situata in sud vestul Muntilor Rodnei, pe versantul sting al Vaii Izvorul Tausoarelor, la o altitudine de aproape 1000 m, Pestera Tausoarelor fascineaza nu doar turistul care reuseste sa obtina aprobare pentru vizitarea sa, dar chiar si pe speologi, oameni care au vazut multe asemenea drumuri subterane care brazdeaza muntii. O multitudine de galerii si patru riuri subterane care apar de mai multe ori si se pierd sub stinci, vin sa infrumuseteze locul, dindu-i un aer misterios.
Descoperita in 1955 de catre invatatorul Leon Barte din Parva, pestera suscinta si acum interesul nu doar al speologilor ci si al cercetatorilor din mai proaspatul domeniu al ocultismului si evenimentelor paranormale. Si asta pentru ca in zona, de-a lungul timpului s-au petrecut evenimente care nu au putut fi explicate prin logica omeneasca. Prima descoperire ciudata a fost facuta in anul 1967 de Marin Teodoru, un invatator pensionar pasionat de speologie.
Acesta a remarcat in ceea ce se va numi Sala Ursului de caverna trei nise cu diametrul de circa 15 cm, dispuse sub forma unui triunghi cu baza in sus si avand o distanta de aproape un metru si jumatate intre virfuri. Daca primele doua firide aveau o adincime de circa 30 – 35 cm, terminindu-se brusc, cea de a treia, varful, parea mult mai lunga.
“Tata povestea ca a luat bastonul de care se folosea si l-a bagat pe nisa, dar nu i-a dat de capat. A fost convins ca dincolo de acel perete se mai gaseste ceva”.
Cu toate acestea, domnul Teodoru nu a spus nimic despre descoperirea celor trei nise pe care, mai mult, le-a astupat cu pietre si calcare din pestera.
“Se temea sa nu le vada si altii si sa sape acolo, sa distruga pestera. Pentru ca el era convins ca in partea cealalta se ajungea printr-o galerie pe care a cautat-o cativa ani buni”.
In cele din urma a gasit o mica galerie subterana de trecere. Ce a vazut domnul Teodoru in pestera, nu se stie. Nu a vrut sa le povesteasca nici macar copiilor sai.
“Ne-a spus doar ca pesterile din munti ascund adevarata civilizatie. Parea de-a dreptul fascinat de ceea ce vazuse acolo. La un moment dat nu a mai rezistat si a scris o carte pe care a publicat-o inca prin 1978. Doar ca era scrisa sub forma unor povestiri fantastice. Spunea ca nu vrea sa afle comunistii ce e acolo, ca ar distruge totul. A lasat in urma lui un manuscris pe care trebuia sa il publicam noi peste mai multi ani, cand romanii ar fi fost in stare sa inteleaga unele lucruri”.
Dar manuscrisul a pierit intr-un incendiu care a distrus casa la cateva saptamini dupa decesul domnului Teodoru, fara ca cineva sa fii aflat secretul pesterii.  
Sanctuar primitiv sau intamplare?!
Ceea ce i-a uimit pe primii speologi a fost descoperirea unor schelete de ursi din doua specii: ursus arctos si ursus spealeus. Cele doua specii se pare ca au convietuit impreuna in acele galerii subterane, lucru care contravine tuturor cunostintelor despre aceste doua specii.
In plus, oasele erau dispuse intr-un mod ciudat, circular, partea de nord spre nord vest si sud fiind ocupata de ursus arctos si cea de nord spre nord est si sud, de ursus spealeus. Cum este putin probabil ca ursii sa fii murit intamplator in acele pozitii, se presupune ca ei au fost asezati de cineva intr-un anumit scop. Arheologii spun ca poate fi vorba despre un cult al omului primitiv inchinat ursului.
Dar chiar si aceasta ipoteza pare subreda in fata existentei celor doua specii alternativ asezate. Aproape imediat dupa descoperirea ei pestera a fost inchisa circuitului public, vizitarea acesteia putindu-se face doar cu acceptul unui custode care indruma turistii sau alti doritori sa viziteze locul. Unii spun ca in felul acesta s-a incercat ascunderea anumitor galerii si sali care nu trebuiau vazute de public si nici facute cunoscute, ca vizitatorii trebuiau indepartati de anumite locuri din pestera, sub aspectul indrumarii.  
Bilele de Tausoare
O alta descoperire bizara o constituie “bilele de Tausoare”, despre care nimeni nu poate afirma cu exactitate cum s-au format. Bilele se gasesc incastrate in peretele calcaros si in podeaua partii din pestera careia i-au imprumutat numele, Sala Bilelor.
Unii dintre cei care au vizitat locul afirma ca uneori, daca asculti atent, poti auzi murmure ce par a veni din interiorul bilelor. L.T., speolog, afirma:
“Prima data cand am auzit murmurele eram cu alti doi colegi. Am crezut ca vorbesc ei, iar ei au crezut ca vorbesc eu. Apoi am crezut ca dincolo de perete mai e cineva si ca se aude ecoul. Numai ca, lipindu-mi urechea de mai multe bile, am constatat ca murmurele sunt diferite, nu apartin acelorasi persoane. Ca si cum fiecare din acea bila ar fi un tranzistor si ar transmite posturi diferite de radio. Niciodata nu am putut descifra ceva clar in acele murmure, dar sigur erau omenesti, pentru ca se auzeau si barbati si femei si chiar voci de copii. Numai ca nu intotdeauna se aud acele zgomote. In 21 de vizite pe care le-am facut acolo, de-a lungul anilor, uneori de mai multe ori pe an, le-am auzit doar de cinci sau sase ori”.
Unii, mai reticenti la spusele domnului L.T., afirma ca murmurele, sunt in fapt zgomotele produse de riurile subterane de acolo si care dau impresia unor dialoguri. Dar ipoteza cade intrucit zgomotele s-ar auzi permanent, nu doar din cand in cand.  
“Am ispitit forte mai presus de intelegerea oamenilor”
Domnul G. S. din Timisoara a fost martorul unui eveniment pe care nici acum nu si-l poate explica. Intr-o seara de august a anului 1987, domnia sa s-a strecurat, efectiv in Sala Bilelor. Auzise despre murmurele de acolo si era convins ca numai noapte pot fi auzite. Era pregatit si cu un mini-casetofon Sharp ca sa inregistreze orice zgomot.
“M-am infasurat intr-o patura si am asteptat pe intuneric. Si la un moment dat le-am auzit. Am dat drumul la casetofon”. Murmurele se inmulteau si cresteau in intensitate, acoperind toata sala. Indraznetul a fost cuprins de panica si… a lesinat. Cand s-a trezit era dimineata si se gasea in fata pesterii.
“Dar ciudatenia vine de acolo ca nu eram la pestera mea ci la cea a Ialomitei, din Bucegi. Cand m-a vazut calugarul care avea o chilie in gura pesterii, a fost uimit. Nu intelegea ce e cu mine infasurat in patura si lungit in fata pesterii. Am incercat sa-i explic si a inceput sa rida. Dar nu radea ca nu m-ar fi crezut, ci pentru ca lui i se parea ceva normal. Atunci mi-a povestit parintele Teofil – asa il chema, Dumnezeu sa-l ierte – despre vocile din pesteri si despre faptul ca eu, in infumurarea mea am ispitit forte mai presus de intelegerea oamenilor”.
De casetofon nu a mai dat, chiar daca s-a intors in ziua urmatoare la Tausoare. Poate ca l-a luat un turist, bucuros ca pestera i l-a dat cadou. Sau poate ca s-a pierdut pe drumul dintre Rodna si Bucegi. Domnul G.S. este convins ca acele bile sunt, in fapt, un dispozitiv de teleportare.
“Altfel nu pot sa-mi explic cum am ajuns intr-o clipita la o distanta atit de mare. Timpul o sa-mi dea dreptate”.
Cu toate acestea, chiar daca de atunci a mai incercat de citeva ori experimentul, nu a mai auzit nici murmurele din sala si nici nu s-a mai trezit cine stie pe unde.  Multe sunt pesterile pe care speologii – si nu numai ei – incearca sa le scoata din circuitul turistic. Ei afirma ca pentru a proteja acele comori inestimabile. Si sunt de acord ca multi turisti nu au respect pentru acele tezaure naturale fantastice ascunse in adincurile pesterilor. Cu toate acestea, uneori protectia depaseste o anumita limita si ajunge pana la a ascunde unele descoperiri care ar trebui cunoscute de toata lumea. Pentru ca nu o data, acolo, in subteran, se gaseste istoria trecuta si viitoare si radacinile noastre spirituale.

Conspiratia anti-dacica: Ascunderea originii dacice a unor imparati romani

Imparatii romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere. De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.

Regalian, stranepotul lui Decebal

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de “dac” este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.

Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.

Dacia a fost eliberata de sub ocuparea romana?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin “carpi” trebuie sa intelegem “goti”). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita “Dacia Aureliana” si mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

Aureolus, ciobanul din Carpati, s-a proclamat imparat al Romei

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor…”. Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al III-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata.
Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

Imparatul Galeriu, “olteanul” care i-a razbunat pe daci.

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale.
Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului.

Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”, declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

Maximinus Daia

Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti “fiii augustilor”. In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica.
Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Imparatul Constantin

Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian.
Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai.
Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai.
Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin.

Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alföldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas niciun dac si ca nu a existat niciun fel de continuitate de-a lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici.
Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica.
Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula “devenea” o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus “hatmanul calarimii Avreulus Dacul”.
Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.

Misterele Graalului. Unde este ascuns Potirul Sfant?




De la bun inceput, trebuie mentionat faptul ca incitantul corpus de legende si credinte care inconjoara obiectul Graalului este cu desavarsire necunoscut si nerecunoscut atat in credintele si obiceiurile romanesti, cat si in traditiile Bisericii Ortodoxe, in general. Fascinatia pentru Graal, presupusul potir sau vas de care s-ar fi servit Mantuitorul in decursul celebrei Cine cea de Taina, este strict legata de ciclurile epice ale cavalerilor din Europa Apuseana, precum si de cateva traditii si texte ale catehismului catolic. Legendele afirma ca Potirul Sfant are puteri miraculoase, iar cel care il poseda devine puternic si ocrotit de orice rau. Teoriile conspiratiei abunda in localizarea Graalului in diferite puncte de pe glob. Lista urmatoare va ofera cele mai probabile locatii ale mult ravnitului obiect.

10. Accokeek, statul Maryland, S.U.A.


Una dintre legendele localnicilor din Accokeek povesteste ca, pe meleagurile acestora, ar fi acostat, candva, corabia celebrului capitan John Smith, care naviga in susul raului Potomac, undeva intre anii 1606 - 1607. La bordul corabiei se afla si un preot iezuit care detinea o parte a mostenirii material-spirituale aduse de Cavalerii Templieri din Ierusalim in Europa. Povestea sustine ca preotul respectiv era in posesia Graalului pe care il adusese din Anglia, de unde potirul sacru disparuse in momentul in care hotii de comori jefuisera mormantul legendarului rege Arthur. Nu se stie nici pana astazi cum ar fi ajuns Graalul in mainile misteriosului preot, care dorea sa-l ascunda de urmaritori in Lumea Noua, acolo unde nu se stia inca de puterile miraculoase ale obiectului. Localizarea Graalului in Accokeek este necunoscuta, insa inclusiv astazi destui entuziasti colinda imprejurimile asezarii, inarmati cu detectoare de metale.


9. Insula Oak, Nova Scotia, Canada


"Vagauna cu Bani" este o formatiune carstica, descoperita de trei pusti care se jucau pe insula, in anul 1795. Legendele care o invaluie se intind, insa, peste secole si au in prim plan 6 barbati care au murit in incercarile lor de a excava presupusele comori din pestera. Cu cat sapau si scormoneau mai mult dupa comoara, pe atat imaginatia le juca feste si incepeau sa-si piarda simtul realitatii, ca si cum ar fi intrat sub valurile unui greu blestem. Faima vagaunii a crescut odata cu trecerea timpului, astfel incat, in zilele noastre, oamenii au uitat cu totul de comoara, convinsi fiind ca in adancurile pamantului se odihneste insasi Graalul. Localnicii pun tentata teorie pe seama unei stranii constructii care domina insula. Este vorba despre o cruce imensa, realizata din bolovani masivi, care are lungimea de 250 metri si latimea de 100 metri, pe bratele orizontale. "Vagauna cu Bani" isi are intrarea in capatul sudic al crucii, ca si cum simbolul sacru ar indica ca in grota este ascuns ceva. Curiosii care au investigat grota inarmati cu detectoare de metale afirma ca aparatele indica mari depozite de metale, ascunse in pamant. Insa, nimeni nu se avanta sa le caute, deoarece legenda locala spune ca mai trebuie sa moara un singur om in vagauna, pana cand Graalul va fi descoperit.


8. Capela Rosslyn, Roslin, Scotia


Conform unei legende de care s-a folosit si scriitorul Dan Brown in controversatul roman "Codul lui Da Vinci", capela Rosslyn ascunde un sistem de camere si tuneluri care fac legatura cu dealul Rosslyn din apropiere. Incaperile si tunelurile ar fi impodobite cu scrieri si simboluri foarte stranii: spre exemplu, capela este decorata cu gravuri care reprezinta porumbul, o planta necunoscuta in Europa la data la care a fost terminata constructia lacasului. Inca si mai bizar, capela crestina este impodobita cu elfi si spiridusi verzi, omniprezenti in traditiile celtice pagane. Spiridusii erau entitati ale Naturii care simbolizau venirea primaverii si a verii in credintele pre-crestine. Capela Rosslyn a fost construita in anul 1456 de catre William Sinclair, cavaler de vita nobila despre care se crede ca era un descendent al Templierilor. Terminarea sculpturilor care impodobesc capela a durat peste 40 de ani, cavalerul Sinclair murind cu putin timp inainte de ultimele finisari. Legenda afirma ca Sfantul Graal este ingropat fie la baza celui mai mare stalp din capela, fie in cripta familiei Sinclair. Cripta este sigilata, iar urmasii lui William Sinclair, care detin capela, refuza accesul oricui incerca sa cerceteze misterioasa cripta.


7. Glastonbury Tor, Anglia


Tor-ul este termenul prin care vechii celti denumeau dealurile cu forma conica care aveau un rol important in cadrul festivitatilor si ritualurilor magice. Se crede ca in tor-ul din Glastonbury s-a odihnit insusi regele Arthur, retras aici sa-si vindece ranile provocate de Mordred, cavalerul tradator pe care regele il ucisese intr-o lupta epica. Locul se mai numea si Ynys yr Avalon, in engleza veche, deoarece, in anul 1191, in varful colinei s-ar fi descoperit sicriul in care odihneau Arthur si Guinevere. Istoric si arheologic vorbind, nu exista nicio dovada care sa sustina acest lucru, dar colina a servit drept fortificatie incepand cu anul 600 d.Hr. Legendele arthuriene si templiere sunt deseori inseparabile, iar traditia cavalereasca sustine ca templierii care s-au intors din Prima Cruciada cu relicvele biblice sacre, s-au indreptat spre insulele britanice unde au ascuns pretioasele artefacte. Graalul ar fi fost ingropat undeva in tor-ul Glastonbury.


6. Domul Stancii, Ierusalim, Israel/Palestina


Legendele din aceste locuri sustin ca Graalul ar fi fost inhumat undeva in apropierea locului unde Mantuitorul a fost crucificat. Se crede ca locul s-ar afla undeva intre doua stanci, dintre care una s-a erodat si a fost ditrusa, iar celalta este inca vizibila. Intregul ansamblu se afla in varful dealului pe care astazi este celebrul Dom al Stancii. Locul in sine este unul problematic deorece cele trei mari religii monoteiste il considera deopotriva sacru si fiecare si-l revendica in egala masura. In acest loc, Iudaismul afirma ca Abraham era gata sa-si jerfeasca propriul fiu, in numele Domnului, pana in momentul in care un inger l-a oprit si i-a oferit, in schimb, un berbec pentru jertfa. In exact acelasi loc ar fi fost fixata, intre cele doua stanci, crucea pe care a fost rastignit Fiul lui Dumnezeu. Islamul sustine, la randul sau, ca din exact acelasi loc s-a ridicat la ceruri profetul Muhammad calare pe iapa sa Burak. Sfantul Graal nu este pretuit doar pentru ca a fost vasul din care s-a ospatat Mantuitorul. Graalul a fost vasul, cupa, tipsia sau potirul aflat la baza crucii, vas in care a picurat sangele lui Iisus Christos. Se crede ca a fost dus in Sfantul Mormant de catre unul dintre apostoli, Maica Domnului sau Iosif din Arimatea.


5. Catedrala di San Lorenzo, Genova, Italia


Urmand firul altor legende, se para ca Graalul nu ar fi fost ratacit, ci a fost descoperit si expus multimii credinciosilor. Ramasitele graalul se afla, astfel, expuse si in zielele noastre, in mijlocul Catedralei Sfantului Laurentiu din Genova. Artefactul este un vas faurit din sticla verde, despre care se credea ca este smarald pana in momentul in care Napoleon Bonaparte l-a spart din greseala... Nimeni nu cunoaste cu exactitate originea si provenienta vasului, dar William of Tyre scria, in anul 1170, ca vasul a fost luat in anul 1101 dintr-o moschee din Cezareea. Presupusul Graal nu a fost inca datat cu carbon, pentru a i se afla vechimea.


4. Catedrala Sfintei Maria, Valencia, Spania


O alta pretendenta la locul de ascunzatoare pentru Graal este Catedrala Santa Maria din Valencia. Conform exegetilor specializati in fenomenologia din jurul potirului sacru, aceasta locatie din Spania ar avea cele mai multe sanse sa gazduiasca mult ravnitul artefact. Vasul de aici a fost datat cu carbon-14 in anul 1960: s-a stabilit ca a fost realizat intre anii 300 i.Hr. si 100 d.Hr. si ca materialul din care este alcatuit ar proveni din Orientul Mijlociu. Graalul spaniol este alcatuit din agat rosu-intunecat si fixat intr-un cadru din aur. Vasul are un postament din calcedonie si serveste drept potirul oficial de impartasanie al Bisericii Romano-Catolice.


3. Santa Maria de Montserrat, Catalunia, Spania


Locatia cataloneza se afla in stransa legatura cu legendele germane despre Munsalvaesche, un alt nume pentru Corberic, castelul unde a trait Regele Pescar si s-a nascut Sir Galahad, cel care in traditia arthuriana a descoperit Graalul. Munsalvaesche este termenul german pentru expresia latineasca "mons salvationis" - Muntele Salvarii. Montserrat semnifica, in limba catalana, "muntii zimtati". Manastirea si abatia sunt construire intre piscurile dintate ale muntilor, iar Graalul ar fi ascuns undeva sub podeaua de piatra a bisericii sau intr-o ascunzatoare secreta, in muntii din imediata apropiere. Daca este asa, e posibil sa nu fie descoperit niciodata, deoarece terenul este foarte accidentat, iar stancile sunt absolut imense. Varful cel mai inalt se numeste Sant Jeroni si este situat in preajma unui drum medieval care a fost folosit frecvent de templieri.


2. Subteranele Ierusalimului, Israel/Palestina


Exista numeroase traditii si surse medievale conform carora Cavalerii Templieri nu ar fi descoperit niciodata Graalul sau Chivotul Legii, pe motiv ca reteaua subterana de sub Orasul Sfant era extrem de vasta si de intortocheata - acesta fiind cel mai potrivit loc pentru a ascunde un artefact atat de valoros. Un loc in care templierii nu au patruns niciodata. In decursul istoriei sale, Ierusalimul a fost atacat de nenumarate ori si se crede ca evreii care traiau in perioada disparitiei Chivotului Legii, au ascuns artefactul in subteranele capitalei lor, pentru a-l feri astfel de regele Nabucodonosor, care a cautat comoara, in timpul invaziei din anul 286 d.Hr. Legenda mai spune ca apostolii lui Iisus cunosteau locatia Chivotului Legii si au ascuns Graalul in acelasi loc misterios din subterane. In prezent, guvernul israelian interzice orice fel de sapaturi, cu exceptia celor efectuate de arheologi specializati de la marile universitati ale lumii.


1.Tezaurul National al S.U.A., Fort Knox, statul Kentuky


Daca pana in prezent toate presupunerile au avut la baza legende, mituri si traditii, trebuie luata in consideratie si cea mai populara teorie dintre teoriile conspiratiei. Si anume aceea care sustine ca Graalul este detinut de americani, care-l ascund in, probabil, cel mai sigur loc de pe planeta, Fort Knox din Kentuky. Acest loc ar fi situat in apropierea autostrazii 31, la circa 200 de metri de cladirea propriu-zisa. Sistemul de securitate al Fortului consta in mai multe randuri de garduri electrificate, alarme de toate tipurile, supraveghere video si prin satelit, plus paznici inarmati pana-n dinti. Cati anume? Ei bine Fort Knox-ul este baza a nu mai putin de 30.000 de soldati care au la dispozitie de la elicoptere Apache si tancuri M-1 Abrams, pana la toata gama de arme de foc de ultima generatie. Daca cineva, prin absurd, reuseste cumva sa intre in perimetrul Fortului, are parte de teren minat si lunetisti de elita. Combinatia seifului central al Tezaurului se spune ca este compusa, de fapt, din 10 combinatii diferite detinute de 10 angajati ai institutiei. Conspirationistii cred ca Fortul are parte de suspect de multa paza si protectie pentru niste simple lingouri de aur din care se gasesc in majoritatea bancilor americane. De fapt, alta ar fi comoara pazita de o intreaga armata. Si un element important al acesteia ar fi chiar Graalul. Conform zvonurilor, exista o camera speciala , undeva sub seiful imens realizat din otel, o camera care nu contine nici sume astronomice de bani, nici piramide de lingouri, ci Graalul, care se odihneste alaturi de Chivotul Legii din Vechiul Testament.